Volumul de față, care are la bază o mai veche teză de doctorat, își propune o „lectură” a dezvoltării orașului făcută prin prisma evoluției reglementărilor urbanistice și constructive. Nu este vorba de istoria globală a devenirii urbane moderne a Bucureștiului, ci de încercarea de a descifra mecanismul prin care legislația, document al istoriei urbane, a condiționat, începând cu perioada regulamentară, transformarea orașului. Din perspectiva propusă, studiul de față poate fi considerat una dintre istoriile parțiale ale orașului, care interferează permanent cu celelalte istorii parțiale.
Până la începutul anilor 1950 structura urbană a Bucureștiului n-a suferit transformări radicale, iar extinderile succesive orașului nu s-au bazat niciodată pe proiecte de mare amploare. Primele planuri de sistematizare ale Bucureștiului – care au pus problema dezvoltării coordonate, globale, a organismului urban – au devenit operaționale abia în perioada interbelică (în 1921, respectiv în 1935), târziu în raport cu modernizarea orașului începută cu aproape un secol mai devreme. Dar reglementarea modului de construire care a gestionat transformările Bucureștiului a apărut la începutul anilor 1830, cu multă vreme înaintea planurilor de sistematizare, iar instituționalizarea acestora nu a dus la dispariția ansamblului de acte normative.
Perioada la care se referă volumul este delimitată de două importante acte normative: primul datează din 1831 – Regulamentul pentru starea sănătății și paza bunei orânduieli în politia Bucureștilor, inclus ca anexă în Regulamentul Organic, iar al doilea din 1952 – Hotărârea CC al PMR și a Consiliului de Miniștri al RPR cu privire la planul general de reconstrucție socialistă a orașului București. Primul document marchează începutul dirijării efective, prin mijloace administrative, a dezvoltării moderne a orașului, în timp ce al doilea încheie perioada în care Bucureștiul a beneficiat de un cadru legislativ urbanistic articulat și ierarhizat.
Conținutul lucrării este organizat în două mari părți. Prima constă în istoria legislației urbanistice bucureștene, iar următoarea se concentrează pe efectele aplicării reglementărilor. Ambele etape sunt privite în contextul mai larg al evoluției / dezvoltării orașului.
Consecințele aplicării diferitelor reglementări asupra țesutului urban sunt puse în evidență la niveluri diferite ale acestuia, de la cele elementare – terenul (parcela și parcelarea) și construcția (clădirea) – până la cele mai complexe – spațiul public urban și tipurile de teriitorii urbane. Toate, împreună, determină forma (fizică) urbană.
Volumul are aparatul critic corespunzător, precum și câteva anexe. Textul este însoțit de o ilustrație variată și numeroasă: planuri istorice ale orașului, cu marcarea prevederilor diferitelor reglementări; scheme ilustrând normele detaliate în actele normative etc. Numeroase exemple comentate ilustrează modul de aplicare, în cazuri concrete, particulare, al reglementărilor din perioade diferite – proiecte de parcelări, proiecte de străzi, autorizații de construcție, fotografii actuale și de epocă etc. Mare parte a ilustrației este inedită, ea fiind rezultatul unor îndelungate cercetări în arhive, în special în arhiva Primăriei Municipiului București.
