Arhiva de arhitectură: căminele interbelice – Asociația Istoria Artei

În continuarea demersului de a scoate la lumină destine uitate ale arhitecturii românești și de a contura programe de arhitectură din perioada interbelică, proiectul de cercetare din 2025 are ca temă căminele de ucenici și ucenice. Investigația echipei pluridisciplinare pornește de la un fond documentar inedit al Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, cu precădere dosarele și planurile de arhitectură de la Direcția Meseriilor și a Învățământului Muncitoresc și din Direcția Tehnică/Arhitecturii.

Instituția creată în 1920 a cunoscut mai multe reorganizări și a trebuit să se adapteze multor schimbări socio-economice și politice. Figura constantă din cadrul Ministerului a fost cea a inginerului Stavri C. Cunescu (1888-1977). Încă din 1926 în departamentul său s-a format o echipă puternică de arhitecți, conductori și ingineri: C.D. Dobrescu, Ștefan Iofciu, G.Negoescu, Petre H.Ionescu, Tașcu Ciully, J.Constantinescu, Dimitrie T.Dobrescu, Leon Silion, A.Viecelli, Petre N. Boico, Adrian Crețu.

Căminele de ucenici erau destinate categoriei de vârstă între 14 și 18 ani. Părinții trebuiau să achite costurile găzduirii copiilor sau patronii să achite o taxă de 2 lei/săptămână către stat. În anii ’30, sub ministeriatul lui Ion Nistor, s-a investit și într-un program de burse care să acopere aceste cheltuieli.

Conform definiției din lege, „Căminele de ucenici sunt instituţii create cu scopul de a asigura ucenicilor din meserii, industrii şi comerţ: locuinţă, hrană şi odihnă, în condiţii igienice, precum şi o educaţie îngrijită”. Istoria clădirilor fostelor cămine de ucenici este în prezent prea puţin cunoscută, destinaţia lor iniţială fiind uitată, schimbată sau chiar ștearsă prin demolările recente. Proiectul construirii căminelor de ucenici în România interbelică a fost unul căruia i s-a acordat o mare importanţă pe plan naţional, ca premisă la dezvoltarea industriei și a specializării meseriașilor români în centrele urbane din „noile provinciiˮ. Programul de arhitectură a evoluat spre finalul anilor ’30, grupând în final mai multe funcţiuni legate de politica şi protecţia socială, de educarea şi îndrumarea ucenicilor şi a muncitorilor (oficii de muncă, de orientare profesională și de plasare).